Într-o lume guvernată de legile clasice ale economiei de piață, scenariul actual ar trebui să fie simplu: prețul țițeiului crește, cererea depășește oferta, deci companiile petroliere ar trebui să trimită imediat toate utilajele în teren pentru a fora după fiecare picătură de „aur negru”.
Și totuși, realitatea ultimilor ani ne arată o imagine contrastantă. În ciuda cotațiilor ridicate la bursele din Londra și New York, Big Oil afișează o prudență care îi scoate din minți pe politicieni și îi nedumerește pe consumatori.
Disciplina de capital
Cea mai importantă frână nu este tehnică, ci una care ține de mentalitatea investitorilor. Între 2010 și 2019, sectorul petrolier a fost „oaia neagră” a piețelor financiare. Companiile au cheltuit sume colosale pe proiecte de expansiune care nu au generat profiturile promise, ci au dus la supraproducție.
Astăzi, mesajul către directorii executivi este clar: „Nu mai vrem creștere cu orice preț, vrem dividende și răscumpărări de acțiuni”. Big Oil a trecut de la un model de business bazat pe expansiune agresivă la unul bazat pe disciplină de capital.
În loc să îngroape miliarde de dolari în puțuri noi, companiile folosesc surplusul de cash pentru a-și recompensa investitorii și pentru a-și curăța bilanțurile contabile. Pentru un CEO de la o multinațională petrolieră, a fora mai mult înseamnă acum riscul de a-și vedea acțiunile prăbușindu-se sub acuzația de iresponsabilitate fiscală.
Spectrul tranziției energetice
Proiectele de foraj marin sau exploatările din nisipuri bituminoase au nevoie de 10 până la 20 de ani pentru a deveni profitabile. Însă, în contextul obiectivelor de „Net Zero” asumate de guvernele occidentale, nimeni nu poate garanta că peste 15 ani cererea de petrol va mai fi la fel de robustă. Big Oil se confruntă cu un risc de active blocate (stranded assets). Dacă investesc astăzi zeci de miliarde în infrastructură fosilă, s-ar putea ca în 2040 acea infrastructură să fie inutilă într-o lume dominată de vehicule electrice. Incertitudinea politică și climatică acționează ca un inhibitor puternic pentru investițiile pe termen lung.
Companiile preferă să profite de activele existente cât timp prețul este sus, în loc să parieze pe un viitor care s-ar putea să nu le mai aparțină.
