Politica Agricolă Comună (PAC) a fost clădită pe un contract social extrem de rigid: statul oferă protecție politică și subvenții masive, iar fermierul garantează securitatea alimentară la prețuri accesibile.
Dar acest model, care înghite aproape o treime din bugetul Uniunii Europene, pare că se destramă sub presiunea ambițiilor climatice.
Iluzia sustenabilității
Modelul european a funcționat decenii la rând ca o seră izolată. În timp ce restul economiei se liberaliza, agricultura a rămas un sector reglementat și subvenționat. Bula de protecție a creat însă o dependență cronică. În prezent, pentru multe ferme europene, subvenția nu mai este un bonus pentru dezvoltare, ci însăși linia de plutire.
Fără plățile directe, peste jumătate din exploatațiile agricole ale continentului ar intra în faliment tehnic. Problema este că legitimitatea acestor transferuri financiare uriașe este contestată din două direcții opuse. Pe de o parte, contribuabilul urban, radicalizat de ideologia climatică, nu mai acceptă să finanțeze o agricultură intensivă. Pe de altă parte, fermierul este strivit de Green Deal care îi cere să producă „mai verde”, dar cu aceiași bani sau chiar cu mai puțini, în timp ce se confruntă cu o concurență neloială din afara blocului comunitar.
Pacostea Farm to Fork
Marea ruptură a început odată cu lansarea strategiei Farm to Fork. Pentru prima dată în istorie, Bruxelles-ul a încetat să mai privească agricultura exclusiv prin prisma producției, transformând-o într-un pion pe tabla de șah a neutralității climatice. Dar reducerea utilizării pesticidelor, creșterea suprafețelor bio și lăsarea unor terenuri pârloagă lovesc direct în randamentul modelului actual.
Comisia Europeană încearcă să impună standarde de „primă lume” într-o piață globală unde prețul este dictat de standarde de „lumea a treia”. Această asimetrie distruge competitivitatea. Fermierul francez, român sau polonez este obligat să respecte norme de mediu draconice, dar trebuie să concureze la raft cu cereale sau carne din zone unde astfel de norme sunt inexistente.
Dacă UE dorește să-și păstreze suveranitatea alimentară, trebuie să decidă ce preț este dispusă să plătească. Nu poți cere hrană de calitate, ecologică și ieftină, în timp ce distrugi baza economică a celor care o produc.
