Serialul turcesc Another Self, disponibil pe Netflix, urmărește trei prietene care ajung la o practică despre care multe persoane au auzit, dar puține înțeleg cu adevărat cum funcționează: constelațiile familiale. Dincolo de povestea serialului, rămâne o întrebare mai personală. Cât din felul în care iubim, alegem, ne temem sau ne raportăm la ceilalți ne aparține cu adevărat și cât vine din familia în care am crescut?
Psihologia vorbește despre sine ca despre imaginea pe care o construim despre noi, în timp, din experiențe, relații și felul în care am fost priviți de cei apropiați. Familia este primul loc în care învățăm cine suntem, ce merităm, cum cerem iubire sau cum ne apărăm. Uneori, fără să ne dăm seama, purtăm mai departe reguli, frici și roluri care au început cu mult înaintea noastră.
Constelațiile familiale pornesc de la această idee. Metoda a fost dezvoltată de Bert Hellinger, fost preot catolic și psihoterapeut german. Spre finalul anilor ’80, el a propus un mod de lucru în grup în care participanții pot reprezenta simbolic membri ai familiei unei persoane. Scopul este de a privi relațiile de familie dintr-un alt unghi și de a observa dinamici care pot rămâne nevăzute în viața de zi cu zi.
Pentru unii, o astfel de experiență poate aduce o perspectivă nouă asupra propriei istorii. Pentru alții, metoda ridică semne de întrebare. Am vorbit cu Dragoș Bogdan, facilitator de constelații familiale, despre familie, identitate și despre felul în care ne construim propriul drum.
Q: Titlul serialului Another Self trimite la ideea unui „alt sine”. Din experiența ta, oamenii care vin la constelații caută un alt sine sau încearcă să se apropie de cine sunt ei cu adevărat?
A: Poate că Another Self nu înseamnă să devenim altcineva. Poate că înseamnă să înțelegem cum am ajuns aici. Pentru că abia atunci putem începe să alegem conștient ce păstrăm din moștenirea noastră și ce alegem să transformăm. Exact asta observăm și în fiecare episod al serialului: pe măsură ce personajele înțeleg istoria din care vin, încep să facă alegeri diferite. Trecutul rămâne același. Însă atunci când ne reconciliem cu istoria din care venim, se schimbă relația noastră cu trecutul, iar odată cu ea se schimbă și felul în care alegem să ne trăim prezentul și să ne construim viitorul. Poate că adevărata schimbare începe atunci când înțelegem că ziua de astăzi nu mai este despre ieri. Astăzi este despre mâine.
Q: Cât din identitatea noastră se construiește în relație cu familia și cât putem schimba, la maturitate, din tiparele pe care le-am învățat acasă?
A: Moștenim mai mult decât patrimoniul genetic. Moștenim și felul în care familia ne-a învățat să iubim, să oferim și să primim siguranță, susținere și încurajare, să comunicăm și să ne adaptăm vieții. Dar dacă în copilărie ni s-a spus că suntem iubiți, iar acasă vedeam mai ales certuri, tensiune și conflicte, ce înseamnă iubirea pentru noi? O învățăm din cuvinte sau din ceea ce trăim zi de zi?
Astăzi, genetica, epigenetica, neuroștiința și neuroplasticitatea privesc această moștenire din perspective diferite. Constelațiile Familiale adaugă o altă perspectivă: aceea a relației pe care o avem cu istoria familiei noastre. Maturitatea nu începe atunci când negăm ceea ce am primit, ci atunci când alegem conștient ce ducem mai departe și ce alegem să schimbăm în viața noastră față de cum am învățat să trăim viața. De unde am învățat? De la familia în care ne-am născut.
Q: Pentru cineva care aude pentru prima dată despre constelațiile familiale, cum ai explica simplu ce se întâmplă într-o sesiune?
A: Mai întâi, cred că merită clarificat un lucru: Constelațiile Familiale nu au legătură cu astrologia sau cu constelațiile astronomice de pe bolta cerească, ci cu relațiile dintre membrii unei familii și cu tiparele care se formează între aceștia.
Metaforic vorbind, este ca și cum am intra într-o casă veche, locuită de multe generații și am începe să facem curat în acea casă. Nu pentru că ar fi murdară, ci pentru că există camere care au rămas închise ani sau chiar zeci de ani, de multe ori de multe generații. În ele se află povești despre pierderi, iubiri, despărțiri, boli, succese sau sacrificii. Unele sunt cunoscute, altele aproape uitate. Într-o constelație nu deschidem aceste camere pentru a judeca trecutul, ci pentru a înțelege dacă ceea ce s-a petrecut atunci este încă prezent în viața noastră. Iar, de multe ori, descoperim că aceste povești continuă să influențeze prezentul, chiar dacă nimeni nu mai vorbește despre ele.
O constelație familială nu îți spune cum să trăiești și nu ia deciziile în locul tău. Ea îți poate oferi o perspectivă diferită asupra propriei istorii. Privim trecutul cu mai multă atenție, înțelegem locul fiecărei persoane în istoria familiei și facem un pas către reconciliere. Pentru mine, reconcilierea nu înseamnă să spun că tot ce s-a întâmplat a fost bine, ci să nu mai fiu în război cu ceea ce nu mai poate fi schimbat. De multe ori descoperim că, în spatele unor alegeri repetate sau al unor dificultăți, există încercarea profund omenească de a păstra iubirea și apartenența. Când vedem acest lucru fără judecată, apare posibilitatea de a păstra iubirea fără să mai repetăm suferința.
Q: Ce rol au participanții care reprezintă membrii familiei și cum sunt aleși?
A: Uneori, privind din exterior, cineva poate avea impresia că este o formă de teatru. În realitate, nimeni nu primește un scenariu și nimeni nu interpretează un personaj. Participanții sunt observatori atunci când urmăresc lucrul din grup și devin reprezentanți atunci când sunt aleși să reprezinte simbolic o persoană, o relație sau un element important din istoria familiei celui care își lucrează constelația.
Reprezentanții nu sunt aleși pentru că seamănă cu membrii familiei și nici pentru că au o pregătire specială. De cele mai multe ori sunt aleși intuitiv. În modul în care lucrez eu există însă o particularitate: lucrez exclusiv blind. Reprezentanții cunosc doar interviul inițial și persoana care își lucrează constelația. Nu știu pe cine sau ce urmează să reprezinte. Tocmai de aceea nu au un model de comparație și nici suficiente informații pentru ca mintea să construiască o poveste. Ei sunt invitați să observe și să descrie doar ceea ce simt și ceea ce percep în acel moment.
Cum este posibil acest lucru? Există perspective diferite care încearcă să răspundă la această întrebare. Pentru mine, însă, explicația fenomenului este mai puțin importantă decât experiența pe care omul o trăiește. Dacă, la finalul unei constelații, înțelege mai bine evenimentele din propria viață și începe să facă alegeri diferite, atunci constelația și-a atins scopul.
Q: Se vorbește des despre loialități invizibile în familie. Ce înseamnă acest concept și cum poate apărea el în viața de zi cu zi?
A: Din perspectiva Constelațiilor Familiale, loialitățile invizibile sunt modurile prin care, fără să ne dăm seama, rămânem fideli istoriei familiei din care provenim. Le putem recunoaște în repetițiile din viața noastră: în alegerile pe care le facem, în felul în care iubim, comunicăm, ne raportăm la bani, la succes sau la autoritate.
Uneori avem impresia că alegem liber, însă observăm că ajungem mereu în situații asemănătoare. În copilărie învățăm ce înseamnă iubirea, siguranța, comunicarea, apartenența și felul în care ne adaptăm vieții. Aceste experiențe devin primele noastre repere și, fără să le mai punem la îndoială, ajungem de multe ori să le trăim și să le repetăm și ca adulți.
Poate una dintre cele mai subtile forme de loialitate apare atunci când nu ne permitem să trăim mai bine decât au trăit cei din familia noastră. Și asta nu pentru că cineva ne cere acest lucru, ci pentru că, undeva în interior, poate apărea senzația că, dacă vom fi prea diferiți, nu vom mai aparține.
Repetarea unor situații sau a unor alegeri poate fi una dintre formele prin care loialitatea devine vizibilă. Uneori repetăm nu pentru că ne dorim același destin, ci pentru că, la nivel subconștient, încercăm să păstrăm o legătură cu povestea familiei din care venim. Atunci când începem să vedem această legătură, apare și posibilitatea unei alte alegeri: să păstrăm iubirea și apartenența față de familia noastră fără ca, pentru a aparține, să fie nevoie să repetăm aceleași alegeri sau aceeași suferință. Trecutul rămâne parte din povestea noastră, dar nu trebuie să devină singura formă posibilă a viitorului nostru.
Q: Cu ce întrebări sau dificultăți vin oamenii cel mai des la constelații familiale?
A: Temele sunt foarte diverse. Oamenii vin cu întrebări legate de relațiile de cuplu, relația cu părinții sau cu copiii, bani, carieră, sănătate, conflicte familiale, divorț, afaceri sau alte situații în care simt că viața lor s-a blocat. Fiecare vine cu propria întrebare și cu propria poveste.
Dincolo însă de tema cu care vine fiecare, observ că există un lucru comun: la un moment dat, oamenii încep să simtă că anumite situații din viața lor parcă se repetă. Nu sunt aceleași evenimente și nici aceiași oameni. Se schimbă locurile, persoanele și împrejurările, însă rezultatul pare să fie foarte asemănător. Oamenii spun: „De ce ajung mereu în același tip de relație?”, „De ce pierd exact când sunt aproape de reușită?”, „Parcă m-am născut în familia greșită.”, „Nu mă regăsesc în viața mea.” sau „De ce atrag mereu parteneri indisponibili emoțional?”
De cele mai multe ori, nu evenimentul în sine îi aduce la Constelațiile Familiale, ci această repetare aparentă, care îi face să înțeleagă că există o întrebare la care încă nu au găsit răspuns. Același eveniment nu se repetă. Repetăm însă, uneori fără să ne dăm seama, același tipar de adaptare, chiar dacă oamenii, locurile și împrejurările sunt diferite. Înțelegerea tiparului deschide posibilitatea unei alte alegeri. Trecutul își păstrează locul în istoria noastră, iar prezentul devine locul în care alegem altfel. Din acel moment, viața începe să răspundă diferit.
Q: O sesiune poate fi foarte emoționantă. Cum ai grijă ca omul care participă să se simtă în siguranță și să poată procesa ce a trăit?
A: În primul rând, ca facilitator, sunt în slujba celui care își lucrează constelația și îl însoțesc pe tot parcursul procesului. Am grijă la ritmul în care lucrăm, la felul în care se desfășoară experiența și la ceea ce este pregătit să vadă și să integreze în acel moment. Îl susțin prin întrebări, explicații și fraze de reconciliere, astfel încât ceea ce descoperă să poată fi înțeles și așezat în propria lui experiență de viață.
Lucrez în grupuri restrânse, de aproximativ 20 de persoane, pentru ca fiecare să își poată lucra tema personală și să aibă spațiul necesar să fie văzut, ascultat și susținut. În același timp, prezența grupului îl ajută să descopere că nu este singur în ceea ce trăiește. Oamenii nu vin să judece și nici să ofere soluții. Ei sunt martori ai procesului și contribuie la crearea unui spațiu de respect, siguranță și echilibru.
Emoțiile fac parte din proces, însă scopul unei constelații nu este intensitatea emoției, ci conștientizarea. Din experiența mea, cele mai profunde schimbări apar atunci când omul poate vedea ceea ce a preluat din istoria familiei fără să știe și începe să facă diferența între ceea ce îi aparține și ceea ce a purtat din iubire și din dorința de a aparține. Emoția deschide procesul, iar conștientizarea îl transformă. Din acel moment, omul începe să vadă alte posibilități și să facă alegeri diferite.
Q: Există situații în care consideri că o persoană ar avea nevoie, înainte de toate, de sprijin psihologic sau psihiatric?
A: Da. Ori de câte ori o persoană are un diagnostic medical sau psihiatric, recomandarea mea este ca, înainte de toate, să urmeze tratamentul și indicațiile medicului sau ale specialistului care o are în grijă. Constelațiile Familiale nu înlocuiesc actul medical, psihoterapia sau tratamentul psihiatric.
De-a lungul timpului am întâlnit multe persoane care au ajuns la Constelațiile Familiale după ce au lucrat cu psihologi, psihoterapeuți sau psihiatri. Există și psihologi care recomandă Constelațiile Familiale și există și psihologi care lucrează cu această metodă. Cred că fiecare om are dreptul să aleagă forma de sprijin care i se potrivește, iar cele mai bune rezultate apar atunci când fiecare profesionist își respectă propriul domeniu de competență și, atunci când este nevoie, există deschidere către colaborare.
Rolul meu este să însoțesc omul în procesul de a înțelege mai bine relația cu propria istorie de familie și de viață.
Q: Cum privești legătura dintre constelațiile familiale și ideea de traumă transmisă din generație în generație?
A: Din perspectiva mea, nu trauma în sine se transmite din generație în generație, ci felul în care un eveniment puternic schimbă viața unei familii. O pierdere, un război, o moarte, un abandon, o nedreptate sau o despărțire pot modifica profund viața unei familii. Durerea nu este cea care se transmite mai departe, ci schimbarea pe care acel eveniment traumatic a produs-o în familie. Se schimbă felul în care oamenii comunică, iubesc, se apropie unii de alții sau încearcă să se protejeze. Aceste schimbări devin, în timp, parte din viața familiei și sunt învățate de generațiile următoare. Iar copiii le preiau ca fiind firești și le duc mai departe, de multe ori fără să le mai pună la îndoială.
Astăzi, genetica, epigenetica, neuroștiința, neuroplasticitatea și biofeedbackul privesc omul din perspective diferite și contribuie, fiecare în felul său, la înțelegerea modului în care experiențele de viață influențează comportamentul, adaptarea și autoreglarea. Constelațiile Familiale adaugă încă o perspectivă: aceea a relației pe care omul o are cu istoria familiei sale și cu tiparele de adaptare care au apărut de-a lungul generațiilor.
Din experiența mea, repetițiile din viața unui om sunt uneori semnul că există o parte din istoria familiei care încă își caută locul. Nu pentru a schimba trecutul, ci pentru a-l vedea, a-l înțelege și a-l reconcilia. Atunci când acest lucru se întâmplă, trecutul își păstrează locul în istoria familiei, iar prezentul capătă mai mult sens și deschide noi posibilități pentru alegeri conștiente.
Q: După anii în care ai lucrat cu oameni, ce tipare vezi cel mai des în familiile românești și ce crezi că le menține?
A: După mai bine de douăzeci și trei de ani de experiență, am ajuns la concluzia că tiparele pe care le întâlnesc în familiile românești nu sunt doar românești. Le-am întâlnit și la oameni din alte culturi, religii și țări. Se schimbă limba, tradițiile și obiceiurile. Omul însă caută, aproape peste tot în lume, aceleași lucruri: iubirea, apartenența și siguranța.
Dacă ar fi să numesc ceea ce menține cel mai des aceste tipare, aș spune: rușinea, teama și tăcerea. Rușinea de a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat. Teama de a fi judecat. Tăcerea care face ca unele povești să rămână nespuse zeci de ani și să fie transmise mai departe prin felul în care familia învață să comunice, să iubească și să se protejeze.
În spatele multor conflicte nu am găsit oameni răi. Am găsit oameni care, atunci când erau copii, au vrut să fie văzuți, îmbrățișați, înțeleși sau protejați și nu au primit ceea ce aveau nevoie. Mai târziu, ca adulți, au continuat să caute același lucru, uneori prin conflict, alteori prin retragere, alteori prin control sau prin sacrificiu.
Poate că, în spatele tuturor acestor căutări, nu stă doar dorința de a rezolva o problemă. Cred că fiecare dintre noi caută, în felul lui, să iubească și să fie iubit, să aparțină și să se simtă în siguranță. Iar atunci când înțelegem că iubirea poate rămâne prezentă fără să mai fie nevoie să se exprime prin suferință, începem să ne raportăm diferit la trecut, la prezent și la viitor.
La începutul acestui interviu vorbeam despre Another Self și despre întrebarea: „Cum am ajuns aici?” Astăzi cred că răspunsul este mai simplu decât pare. Când înțelegem istoria din care venim, nu devenim altcineva. Începem, poate pentru prima dată, să devenim noi înșine. Pentru că, dincolo de toate tiparele, de toate fricile și de toate încercările noastre de a aparține, rămâne aceeași căutare profund omenească: iubirea.
Poate că, dincolo de toate căutările noastre, nu încercăm să devenim altcineva. Încercăm să ne amintim cine suntem atunci când nu mai suntem conduși de frică, de rușine sau de tiparele pe care le-am învățat.
