Bagdadul sărbătorește sfârșitul misiunii coaliției conduse de SUA. Dar plecarea militarilor străini nu rezolvă problema unui stat în care facțiunile înarmate continuă să dicteze.
La periferia Aeroportului Internațional din Bagdad, un Hercules al US Air Force se pregătea de decolare pe 29 septembrie. O imagine fără festivism, la capătul unei prezențe militare care a schimbat Irakul și întregul Orient Mijlociu.
Miercuri, 30 septembrie 2026, coaliția condusă de Statele Unite își încheie oficial misiunea în Irak, potrivit acordului convenit cu Bagdadul în 2024. Retragerea s-a făcut treptat: bazele din centrul și vestul țării au fost predate forțelor irakiene, militarii rămași s-au concentrat în Kurdistan, iar în ultimele zile au fost demontate și sistemele de apărare antiaeriană de la Erbil. Germania își încheiase misiunea de consiliere la sfârșitul lui august. Potrivit unui oficial american citat de AP, ultimele câteva sute de militari vor fi redislocate în Iordania și în alte state din regiune.
Premierul Ali al-Zaidi, instalat anul acesta cu sprijinul Washingtonului, a declarat 1 octombrie Ziua Suveranității. Liderii instituțiilor irakiene vorbesc despre încheierea drumului către independența deplină. Numai că plecarea unei armate străine și controlul propriului teritoriu sunt două lucruri diferite. Iar Irakul încă are de rezolvat această diferență.
Războiul promis ca victorie rapidă
Totul a început după atentatele din 11 septembrie 2001. Administrația George W. Bush a inclus Irakul în „axa răului”, alături de Iran și Coreea de Nord, și a construit justificarea războiului pe două acuzații: Saddam Hussein deținea arme de distrugere în masă, iar regimul său avea legături cu al-Qaida.
În noiembrie 2002, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluția 1441, oferind Bagdadului o ultimă șansă de a coopera cu inspectorii ONU. Textul nu autoriza explicit folosirea forței. Washingtonul și aliații săi au mers însă înainte.
Pe 5 februarie 2003, Colin Powell a prezentat la ONU interceptări, imagini din satelit și presupuse laboratoare biologice mobile. Fiola ridicată în fața Consiliului de Securitate a devenit simbolul demonstrației sale. Informațiile esențiale s-au dovedit ulterior false sau nesigure, inclusiv cele furnizate de informatorul cunoscut drept „Curveball”.
Franța și Germania au cerut continuarea inspecțiilor. Marea Britanie, Spania, Italia și statele Grupului de la Vilnius, între care România, au susținut Washingtonul. Disputa a rupt Europa: Donald Rumsfeld vorbea despre „vechea” și „noua Europă”, iar Jacques Chirac le reproșa statelor candidate că pierduseră o bună ocazie să tacă.
Pe 17 martie, fără o nouă rezoluție a Consiliului de Securitate, Bush le-a dat lui Saddam și fiilor săi 48 de ore să părăsească țara. În noaptea de 19 spre 20 martie au început loviturile asupra Bagdadului. Ofensiva terestră din Kuweit a înaintat rapid, iar pe 9 aprilie statuia lui Saddam era doborâtă în Piața Firdos.
Pe 1 mai, sub bannerul „Mission Accomplished”, la bordul portavionului USS Abraham Lincoln, Bush anunța încheierea operațiunilor majore de luptă. Regimul căzuse. Războiul avea să continue ani întregi.
Victoria care a lăsat în urmă o insurgență
În mai 2003, administrația de ocupație condusă de Paul Bremer a început debaasificarea și a desființat armata irakiană. Sute de mii de oameni au rămas fără venituri, fără statut și fără viitor, într-o țară plină de arme. Mulți aveau pregătire militară. Insurgența a găsit astfel recruți și motive de luptă.
Armele de distrugere în masă nu au fost găsite. Raportul Duelfer din 2004 a confirmat că Saddam nu dispunea de stocurile invocate pentru justificarea invaziei. Capturarea lui, în decembrie 2003, și execuția din decembrie 2006 nu au oprit violența. Irakul intrase într-un război sectar.
Au urmat suplimentarea trupelor americane din 2007, acordul privind statutul forțelor din 2008 și retragerea din decembrie 2011. Trei ani mai târziu, Statul Islamic cucerea Mosulul. Americanii s-au întors, de această dată la cererea Bagdadului, într-o coaliție internațională.
Prima retragere nu închisese războiul. Lăsase în urmă un stat prea slab pentru a împiedica următoarea catastrofă.
Iranul rămâne
Înlăturarea lui Saddam a deschis Iranului o cale de influență pe care înainte nu o avea. Teheranul a construit relații politice, economice și militare, iar facțiunile șiite susținute de el au devenit o forță pe care guvernele de la Bagdad au fost nevoite să o ia în calcul.
După 2014, aceste grupări au luptat împotriva Statului Islamic, în același teatru de operațiuni cu forțele coaliției. Ulterior, au atacat prezența americană cu drone și rachete. Ripostele SUA au eliminat mai mulți comandanți, fără să desființeze rețelele din care proveneau. În războiul regional început în februarie, atacurile asupra trupelor din Kurdistan s-au intensificat.
Guvernul al-Zaidi speră că retragerea coaliției le va lipsi de principalul argument pentru păstrarea arsenalelor. Dar termenul de 30 septembrie pentru dezarmare a fost abandonat, iar discuția s-a mutat spre „reglementarea” armelor. Este o schimbare de limbaj care spune destul despre limitele autorității statului.
Kataeb Hezbollah prezintă plecarea americanilor drept o primă victorie și cere eliminarea influenței politice și economice a Washingtonului. Amenință aeronavele considerate ostile și avertizează că poate răsturna un guvern care nu servește, în interpretarea sa, interesele poporului.
Aici se află problema reală a Zilei Suveranității: cine decide în Irak – guvernul sau grupările care își păstrează dreptul de a-l amenința cu armele?
La Erbil, întrebarea este și mai concretă: cine va opri dronele după plecarea sistemelor de apărare ale coaliției? Retragerea acesteia din Siria, la începutul anului, face incertitudinea regională și mai apăsătoare.
Ce ar trebui să înțeleagă România
Pentru România, Irakul nu este doar un episod îndepărtat. În 2003, militarii americani au trecut prin Mihail Kogălniceanu în drum spre Golf. Militarii români au participat apoi la misiunile din Irak până în 2009.
2003 ne-a vizat pașaportul pentru NATO.
Experiența irakiană arată că prezența americană depinde de decizii politice, de priorități și de resurse. Washingtonul poate menține forțe importante timp de două decenii și poate decide apoi că are nevoie de ele în altă parte. Redislocarea către Iordania, în condițiile presiunii asupra apărării americane din Golf, ilustrează această limită.
Comparația cu flancul estic trebuie făcută însă cu măsură: România este membră NATO, cu garanții și obligații diferite de cele ale Irakului. Lecția rămâne valabilă. Reducerea unei prezențe aliate poate încuraja adversarul să testeze apărarea, mai ales dacă statul afectat nu poate acoperi lipsurile.
Bagdadul poate declara încheiată misiunea coaliției. Mai greu este să impună autoritatea statului asupra celor care dețin arme și refuză să i se supună.
Pentru București, aceasta este lecția care merită reținută: alianțele sunt esențiale, dar suveranitatea are nevoie și de o apărare proprie credibilă. Nu începe în ziua în care pleacă ultimul militar străin. Se vede în capacitatea statului de a decide ce se întâmplă după plecarea lui.
