Pentru a scăpa de capcana Strâmtorii Ormuz – criza tranzitului de petrol, GNL și produse petrochimice, Occidentul este forțat să revină la un model familiar: investiția masivă în alternative la rutele controlate de Iran.
Primul pas ar trebui să fie refacerea rețelei de conducte Irak-Turcia și dezvoltarea unui traseu care să lege producția din Golf de coasta mediteraneană.
Lecțiile Suezului și embargoului petrolier arab
Strategia Occidentului de a contracara întreruperile în aprovizionarea cu petrol a fost stabilită pentru prima dată în 1956, când președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a blocat Canalul Suez iar Siria a sabotat conductele companiei Iraq Petroleum, ca răspuns la un atac comun al Israelului, Marii Britanii și Franței asupra Egiptului.
Statele Unite, împreună cu producătorii din emisfera vestică, în special Venezuela, au compensat deficitul redirecționând aprovizionarea către Europa, în timp ce companiile petroliere anglo-americane au început să pună în funcțiune petroliere mai mari, relatează Foreign Policy.
În timpul embargoului petrolier arab din 1973-1974, statele vestice au început să dezvolte rezerve strategice și să se orienteze către tankere gigant(ULCC), capabile să transporte până la 3 milioane de barili.
Țările mediteraneene au construit noi rute terestre pentru a evita punctele critice de tranzit. Irakul și Turcia au finalizat gazoductul Kirkuk-Ceyhan în 1976, iar Egiptul a inaugurat conducta Suez-Mediterana (SUMED).
Războiul petrolierelor
În timpul războiului dintre Iran și Irak, atacurile iraniene asupra terminalelor de export irakiene și atacurile ambelor părți asupra petrolierelor din Golf, așa-numitul Război al Petrolierelor din 1984-1988, au făcut ca tranzitul prin Strâmtoarea Ormuz să devină cu adevărat periculos pentru prima dată. Ca răspuns, Arabia Saudită a finalizat conducta Est-Vest pentru a transporta țițeiul către portul său Yanbu de la Marea Roșie. Ulterior, Emiratele Arabe Unite au finalizat conducta ADNOC către Fujairah în 2012, în urma reînnoirii îngrijorărilor cu privire la amenințările iraniene.
Infrastructura, cel mai eficient instrument de descurajare împotriva Iranului
Washingtonul poate să conducă un consorțiu de finanțare care să combine garanțiile oferite de U.S. International Development Finance și de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare cu fondurile suverane din Golf, concentrându-se pe două puncte strategice.
În primul rând, conducta Kirkuk-Ceyhan ar trebui modernizată acum pentru a integra cea mai mare parte a țițeiului din sudul Irakului și, eventual, petrolul din nord-estul Siriei, ceea ce va stimula Bagdadul să-și rezolve disputele cu Erbil privind împărțirea veniturilor.
În al doilea rând, ar trebui înființat un coridor energetic pentru a conecta producția de petrol și gaze din Golf direct la Marea Mediterană, o reinterpretare a conductei Tapline, care să se termine în porturile din Israel, mai degrabă decât în cele din Liban.
Turcia a propus proiecte ambițioase pe termen lung: o conductă pentru a aduce gazul turkmen în Europa prin Azerbaidjan și un coridor Qatar-Turcia care să tranziteze Arabia Saudită, Iordania și Siria.
Reactivarea conductei Kirkuk-Ceyhan ar reprezenta cea mai evidentă victorie pe termen scurt: restabilirea unui flux de până la 1,6 milioane de barili pe zi printr-o rută ocolitoare a Strâmtorii Hormuz.
